Posts from the ‘vise naruite’ Category

Ce avem?

Tnx Mada… N-am mai bocit asa cu pofta de mult… Tnx… 😦

Reclame

So i failed… Again…

cred ca-s emo.. cred ca nu ma intelege nimeni… cred ca-s singura… cred ca duc lipsa de multe… atentie, afectiune, liniste. cred ca sunt jalnica. cred ca ma lamentez prea mult. cred ca mi-au cazut aripile. cred ca m-am consolat. cred ca m-am obisnuit. cred ca am uitat sa zic ca-i si maine o zi. si c-o sa fie bine. cred ca mi-a pierit tot optimismul si mi-a murit speranta. cred ca ma duc la fund. cred ca ma duc la baietii veseli. si nu ma mai intorc. cred in realitatea mea si sunt convinsa ca e de 37,16 ori mai buna decat cea reala. si cred ca daca as vinde-o la bursa din new york as castiga pe ea cat sa-mi iau o apa plata, un covrig rece si Libertatea de vineri. dar macar are o valoare. doar ca nu-i apreciata corect. poate ca va fi dupa ce mor. o sa iau premiul nobel pt realitati paralele si o sa fiu un karl marx in miniatura. si la fel ca si ideea lui si a mea va fi intarpretata prost. si o sa moara oameni. de foame. ca cica visele nu tin de foame. si nici idealismul. si nici fericirea simpla si curata. gen fericirea unui copil cand are jucarie noua… sau a unui caine in iarba verde cand e caldut si soare. sau a mea pe plaja, noaptea. da cica daca esti fericit ca boul ca stai noaptea pe plaja mori de foame. cred c-ar fi mai bine sa mor. cred ca-s emo. da poate asa fac un bine omenirii.. poate asa invata ca fericirea sta in sanatatea, relaxarea, linistea si placerile psihice. ca e mai fericit fraieru care sta in cort pe plaja cu gagica… chiar de mai sta cu ea o luna. o iubeste. nebuneste.. acum si aici… de 1000 de ori mai fericit decat imbuibatu de la hotelul de 5 stele din apropiere care tocmai a terminat sticla de 15000 euro de sampanie si curva blonda agatata pe drum. poate-ar invata ca banii nu-s buni. ca nu cumpara nici macar 1% din ce are nevoie un om ca sa fie om. si fericit. poate-ar invata ca scopul vietii nu-i sa ne imbuibam si sa traim in lux, sa avem masini si case, si portofele mari. scopul vietii e s-o traim. altfel decat in cluburi, altfel decat sclavi ai sistemului, ai altora, ai nostri. poate-ar invata sa zambeasca atunci cand merg pe strada. si sa fie mai binevoitori. si mai atenti la propriile lor persoane.. si la cei din jur.

fragmente de ganduri la ore ilegal de mici… scrise de-un copil. de ce? nu-i pasa nimanui.. dar.. le scriu aici.. pentru ca locul asta va fi peste ani.. si sper ca atunci cand vreodata as alerga dupa sampanii de 15000 euro si hoteluri de 5 stele… sa recitesc.. si daca macar nu pot schimba nimic in lumea asta.. macar pe mine sa ma schimb. sa-mi amintesc ca eram copil, aveam 20 ani, simteam ca la 16, visam la cai verzi pe pereti si poate ca realitatea mea era mai buna decat realitatea lor…

so i failed.. again…

3

„4 imbratisari pe zi sa supravietuiesti
8 ca sa te mentii pe linia de plutire
12 sa mergi mai departe”
Ce zici despre.. 0 imbratisari? 0.. zile, saptamani, luni.. 0. Am crezut ca ar fi usor, pana la urma sunt o fire ceva mai rece… S-a dovedit a fi colosal de greu… Aproape de prabusirea psihica… Sa fii singur. Munca de Sisif sa incerci sa te consolezi cu ideea ca „Nu e tocmai totul perfect, dar o sa fie”. Si daca n-o sa fie.. Si daca 100% n-o sa fie? calcule, calcule… Niciodata n-am avut o gandire matematica geniala. Am stat prost cu calculele, orientarea in spatiu si uneori in timp… Asta mai rar, dar mi se intampla…

Nu merge, orice-ai incerca nu merge 🙂

Si oare ai idee cum e sa te simti de-a dreptul singur, al nimanui si neavand pe nimeni? Am intrebat azi pe cineva „Tu ce faci cand te simti singur?” „Dau un telefon”. Ce ciudat… „Si nu te mai simti?” „Nope”.  Si mai ciudat.. eu nu dau telefoane… Cand ma simt singura.. de fapt.. cand imi amintesc ca sunt nu dau telefoane… si as prefera nici sa nu primesc… Si daca se intampla sa primesc, daca se intampla sa ies nu inseamna ca se schimba ceva… Inseamna ca doar pe operioada de timp scurta uit… apoi merg spre casa si imi amintesc… ciudat feeling…

Sa te simti gol si trist, sa iti imaginezi chestii sau sa-ti amintesti si sa ti se stranga stomacul, sa ti se umple ochii si sa ti se intunece fata…

Sa iesi cu prietenii si sa ii simti asa straini de parca n-ar fi ai tai, parca nu i-ai cunoaste…Sa fie familiari si tie sa ti se para ciudat… Sa stai cu ei la o cafea si sa te uiti minute in sir in gol…

Sa te lase rece orice discutie, orice semn de caldura, orice gest al unor persoane care iti erau candva dragi… si pe care le-ai fi revazut oricand cu placere…

M-am saturat sa mi se usuce in fiecare seara lacrimile pe fata si sa ma trezesc plangand in hohote… M-am saturat sa cer atentie si sa primesc cuburi de gheata date „spre binele meu”. M-am saturat… Nu mai pot.. Nu mai vreau…

Si da, stiu ca nu ma citesti… Si chiar nu-i nevoie, stii si tu ca-s aberatii. Si poate ca ar fi doar cuvinte, da la dracu, din cauza ta sunt asa… Si cearcanele… Si faptul ca nu-s oke… Tot… Ma inveti sau nu sa te strang in brate? Te-ai hotarat sau nu? Pleci sau stai? Fa ceva.. da-mi certitudine sau lasa-ma… Altfel ma sting pe zi ce trece… Psihic, fizic… Nu mai am puterea de-a face nimic…

18

p.s. nu vreau nimic.. doar sa ma tina cineva in brate 3 zile si sa ma lase sa fac ce simt.. sa plang, sa rad, orice… doar sa nu-mi mai dea drumu… 3 zile… si macar sa se prefaca ca ar conta… 3 zile… o nimica toata… doar 3…

Ganduri la miezul noptii

Ma trezesc c-o migrena cum n-am avut dupa nopti intregi nedormite, ochii lipiti strans si cearcane.  Adorabila senzatia ca n-ai vrea sa te mai ridici vreodata din pat… E cald. Cum nu mai e in prea multe alte locuri. Caldura aia linistitoare. Muzica si mess, de trezire. Si prima tigara din primul dintre cele 2 pachete fumate pana cand te vei fi culcat. Lucky azi, slims sunt pentru zile albe. Lucky pt zile albastre.

Plec si senzatia de picioare pe pamant ma infioara. Si e frig. De cateva zile e frig… Azi chiar ploua marunt si sfredelitor, pe fata si-n suflet. Mi-a adus tata azi iepurasi de ciocolata.. Asa simpatici… Si mi-a zis ca ciocolata si iepurasii fac bine la moral si ca ar fi bine sa nu mai am fata asta ca mi se fac ochii gri-mat si nu mai au nici un farmec. Pacat ca nu-mi place ciocolata si pacat ca nu-mi plac iepurasii… Noroc ca il iubesc pe tati…

Fete triste pe strazi, in metrou, vorbe, franturi, imagini…

Facultate,  cafea, ras. Al meu? Posibil. Putin probabil.

Oameni, fete…

Un negru aproape simpatic imbracat in haine largi. Numai lor le vin bine. Ochii i se vad clari, mari si albi de sub gluga hanoracului. Aproape zambeste. Nu stiu de ce, doar merge pe strada si zambeste fin. Adorabil.

Un ghindoc de-un an imbracat in roz, cel mai simpatic copil vazut in ultima vreme. O scumpete de fetita, cu ochi mari si caprui si-un zambet asa curat cum rar vezi isi foloseste cu spor suzeta. O chema Ana. Se uita la mine si zambeste, dar nu inteleg de ce… Macar de ar fi fost un raspuns…

Oameni tristi, fete obosite, doua femei se cearta pentru titlul de „cea mai toapa urat imbracata”. O batranica urca in metrou si se posteaza dezamagita langa o bara. Si ce ochi blanzi… Ma ridic si-i ofer locul, imi multumeste si incepe sa-l injure pe pustiul langa care statea initial si care nu s-a ridicat, dat fiind ca aproape dormea… E tarziu si frig. Si unii muncesc sau sunt bolnavi, dar nu conteaza…

Patru muncitori galagiosi isi impart amintiri despre locurile natale. Si cu cata ardoare. Ii stiu povestea fiecaruia dintre ei…

Trei chinezi dormiteaza pe scaune. Cat de mici si galbeni sunt… Mi se par niste oameni veseli pentru ca-s colorati. Par obositi de la o zi de munca si chinuiti poate de dorul de casa… E tare greu sa nu fii acasa… Eu ma bucur de ea si dupa 2-3 zile departe…

„Urmeaza statia Aparatorii Patriei cu peronul pe partea dreapta.”  „Transfer la linia moarta”, as adauga.

Ajung acasa, totu-i mort. Nu contez. Imi mai iau un pachet de tigari de la non-stopul de langa bloc care sta sa se inchida. Il aud pe tata zicandu-mi „Noapte buna, iedule”. Si ma uit cu atata disperare in jur dar nu-i nicaieri. Imi da tamp o lacrima… Casa goala, mintea goala. Cheia rasuna in usa grav, in timp ce o invart fara tragere de inima.

Un dush fierbinte, ce nu poate sa-mi incalzeasca insa raceala ce m-a invaluit. Nepasarea. Ignoranta. Rautatea.

„Atentie se-nchid usile!” Deci.. vrei un ceai?

tears

Oare?

Nu mai simt nimic, nu mai vreau nimic
Nu mai stiu sa mangai nici macar un pic
Nu sunt asa, pur si simplu, asa e viata mea.

Nu ti-am cerut nimic si-mi ceri totul. Imi ceri sa ma neg, sa ma schimb, sa fiu asa cum par a fi, cum ma placi, cum ma vrei. Vrei sa ma dezbrac, vrei sa ma simti,dar eu nu simt, nu vreau, nu pot sa fiu cum vrei.

Vad ca inca n-ai plecat, vad ca inca mai esti

Asa ca daca te-ai hotarat sa stai si sa ma iubesti

Invata-ma sa iubesc, ajuta-ma sa traiesc

Invata-ma, stiu ca-i greu, dar ajuta-ma sa fiu eu

Invata-ma sa nu plang, ajuta-ma sa pot in brate sa te strang


Si daca nu te-ai hotarat, de ce mai stai? De ce ma chinui? De ce nu ma lasi? Macar.. ajuta-ma sa fiu eu si invata-ma cum sa nu mai plang din orice, cum sa nu mai doara, cum sa nu ma chinui… Chiar daca nu te strang in brate, chiar daca n-o s-o fac niciodata, doar ajuta-ma…

Invata-ma sa rad, dar inainte invata-ma sa plang.

Stiu sa plang… poate ar trebui sa-mi spui cand sa n-o fac… Si sa ma inveti sa rad…

E prima oara in viata cand am instinctul de a tipa cat pot de tare, pana nu mai pot, pana nu ma mai aud nici eu, sa lovesc ce pot.. sa plang pana nu mai am lacrimi… vreau sa ma descarc, sa fiu singura si in acelasi timp… shit…

Azi am plans de cel putin 5 ori din senin, prima data la comentariul brizei de la postul anterior ” eu imi iau singura caramele de 1 iunie”,apoi o piesa, si anume cea din postul asta, apoi 2 replici si deja ma inecam in lacrimi… Parca trebuia sa ma inveti sa nu plang…

16 minute pana la 00:00… acu chiar nu mai vad tastele… o zi buna! Eu ma duc in padure azi, poate.. sper… vreau sa stau acolo si sa zic cu voce tare, dar fara sa ma auda nimeni tot ce am pe suflet.

Need air…

Eu ti-am alergat prin vene…

Trag un fum. Il simt cum coboara in plamani, cum imi inunda fiinta… Ma sedeaza… stau rezemata de perete, cu paharu’ de jack langa mine. Ma incalzeste si-mi creste pulsul. O toropeala placuta imi invaluie fiecare celula…

M-am blocat. Sunt a dracu de prinsa intre trecut si prezent, imi neg ambele forme, nu vreau nici una, le vreau pe amandoua. 2 cuvinte si plang.  N-am aer… Tremur. Am senzatia pe care trebuie c-o simt si condamnatii la moarte, stiind ca e inevitabil, ca nu se pot opune, ca s-a sfarsit… Maine am examen, si parca nu-mi pasa. Sunt blocata intre prezent si trecut, intre altruism si egoism, intre a-mi pasa si nu…

Incep sa nu mai visez, sa ma robotizez, nu pot sa iubesc, sa ma bucur, sa simt… Mi-e groaznic de frica de-a ramane asa… Poate.. ar trebui sa astept primavara… cica ne indragostim =))

Ti-am pictat cu dor pe gene…

Imi sterg trupul gol de apa ce siroieste calda inca… Miros a ciocolata si asta parca ma face sa zambesc… Ciocolata creste secretia unui hormon numit „al fericirii”, nu cred sa fiu in stare psihic sa ma bucur… Tenul mi-e proaspat si spotless, buzele de-un roz- zmeura aprins… Ochi limpezi si genele curbate si colorate in culoarea carbonului pur. Parul negru ca taciunele, placut la atingere, fin si stralucitor imi seamana atat de mult cu adancurile sufletului, cu gandurile, cu simtirile… Parca fiecare parte din mine reflecta interiorul. Ironic…

Iarta-ma ca am uitat cum sa iubesc…

Sunt asa seaca si rece.. Sunt pierduta undeva acolo, in realitatea mea personala, am oameni la care tin si totusi… Nu ma mai bucura nimic asa cum o facea inainte, Herastraul nu mai e cum era inainte si nici atitudinea rock. Oamenii nu ii mai vad in frame-uri sepia si nici in muzica.. Eh…

Inca o tigara. E 3:30. Ultima gura de whisky. Ma ridic si asez bisturiul rece si ascutit in cutia lui…Feelin’ so lonely…

pict0007

Toate personajele si faptele sunt fictive, orice aseamanare cu viata reala e pur intamplatoare. Das ist mein Leben…

Despre noi

choices-heaven-or-hell

De ce ne e atat de frica de moarte? De ce ne e atat de frica de noi insine, de natura noastra? Cautam raspunsuri si explicatii din cele mai fanteziste, vrem certitudine, vrem siguranta…

O viata intreaga ne spunem ca trebuie sa fim mai buni, sa ajungem in rai… Dar ce e raiul? Cine l-a vazut? Cine stie daca e bun sau rau, daca e asa cum toti stim? Credem in spirite, in fantome si fenomene venite din „cealalta lume”, in existenta sufletului, a unei divinitati in speranta ca vom pacali psihicul ca nu se termina totul odata cu moartea trupului.

De ce oare ne atat de frica de moarte? Poate necunoscutul? Neantul? Ideea ca nu va ramane nimic din noi dupa ce ne stingem, caderea in abis.. in gol, in nimic… Frica de faptul ca vom continua sa gandim si sa constientizam chiar si dupa moarte… Ar fi de-a dreptul ciudat… un trup mort, o constiinta vie. Macabru? Imi aminteste de filmele in care pacientul aflat in moarte cerebrala se „ridica” si isi vede propriul trup imobilizat intre electrocardiografe, perfuzii si medici grabiti.

De unde oare atata incredere in insemnatatea fiintei noastre incat sa credem ca am merita, in fata unei puteri universale care coordoneaza totul, sa existam dupa ce „ambalajul” nu mai e utilizabil? Cine oare a starnit toate aceste iluzii?  Pana la urma suntem fiinte ca toate celelalte… Ca un caine, ca un soarece… Ne deosebeste doar intelectul si constiinta. Si animalele comunica, ba de multe ori ele incep sa ne inteleaga limbajul, pe cand noua ne e exagerat de greu sa facem asta. Si ele au sentimente… Formeaza grupuri sociale, au o familie, unele din ele mai durabila decat a noastra… Exista specii de pesti care au un singur partener toata viata, refuzand un oricare altul, chiar daca acesta moare… Suna cunoscut? In cazul nostru foarte rar… Dar oare lor le e frica de moarte? Oare animalele cred in divinitate, in suflet, in viata de dupa moarte? Oare ele se tem de suflete”nelinistite” care vin sa-si gaseasca linistea printre cei vii?

Oare animalele se tem de trupurile celor de-o natura cu ele, asa cum facem noi? Putini oameni sunt acei care pot privi un cadavru uman fara reactie. Personal n-as fi putut sa ating unul pana acum ceva vreme… Frica? Ironic… Abia dupa ceva vreme am reusit sa-l vad ca material didactic…

De ce oare avem nevoie de raspunsuri? De ce nu putem intelege si accepta ca suntem asa cum ne vedem, ca totul se termina odata cu moartea trupului, ca totul e chimie si fiziologie…

Cineva imi spunea zilele trecute ca trupul e doar o carcasa pentru suflet. Atnci de ce nu o carcasa altfel? De ce nu o carcasa de vierme, de caine? Nu e carcasa, e totul. Mai mult de atat nu avem. Doar constiinta, rationament, inteligenta… PUtem alege ce sa avem material si spiritual, putem iubi, uri, putem face fapte marete sau nimic. Putem fi Einstein sau Shakespeare sau Eminescu sau putem fi nimeni. Sau mai rau… putem fi „dorel”… Asta depinde numai de noi.

Oare viermelui ii pasa ca moare? Dar tie iti pasa ca el moare?