Ganduri la miezul noptii

Ma trezesc c-o migrena cum n-am avut dupa nopti intregi nedormite, ochii lipiti strans si cearcane.  Adorabila senzatia ca n-ai vrea sa te mai ridici vreodata din pat… E cald. Cum nu mai e in prea multe alte locuri. Caldura aia linistitoare. Muzica si mess, de trezire. Si prima tigara din primul dintre cele 2 pachete fumate pana cand te vei fi culcat. Lucky azi, slims sunt pentru zile albe. Lucky pt zile albastre.

Plec si senzatia de picioare pe pamant ma infioara. Si e frig. De cateva zile e frig… Azi chiar ploua marunt si sfredelitor, pe fata si-n suflet. Mi-a adus tata azi iepurasi de ciocolata.. Asa simpatici… Si mi-a zis ca ciocolata si iepurasii fac bine la moral si ca ar fi bine sa nu mai am fata asta ca mi se fac ochii gri-mat si nu mai au nici un farmec. Pacat ca nu-mi place ciocolata si pacat ca nu-mi plac iepurasii… Noroc ca il iubesc pe tati…

Fete triste pe strazi, in metrou, vorbe, franturi, imagini…

Facultate,  cafea, ras. Al meu? Posibil. Putin probabil.

Oameni, fete…

Un negru aproape simpatic imbracat in haine largi. Numai lor le vin bine. Ochii i se vad clari, mari si albi de sub gluga hanoracului. Aproape zambeste. Nu stiu de ce, doar merge pe strada si zambeste fin. Adorabil.

Un ghindoc de-un an imbracat in roz, cel mai simpatic copil vazut in ultima vreme. O scumpete de fetita, cu ochi mari si caprui si-un zambet asa curat cum rar vezi isi foloseste cu spor suzeta. O chema Ana. Se uita la mine si zambeste, dar nu inteleg de ce… Macar de ar fi fost un raspuns…

Oameni tristi, fete obosite, doua femei se cearta pentru titlul de “cea mai toapa urat imbracata”. O batranica urca in metrou si se posteaza dezamagita langa o bara. Si ce ochi blanzi… Ma ridic si-i ofer locul, imi multumeste si incepe sa-l injure pe pustiul langa care statea initial si care nu s-a ridicat, dat fiind ca aproape dormea… E tarziu si frig. Si unii muncesc sau sunt bolnavi, dar nu conteaza…

Patru muncitori galagiosi isi impart amintiri despre locurile natale. Si cu cata ardoare. Ii stiu povestea fiecaruia dintre ei…

Trei chinezi dormiteaza pe scaune. Cat de mici si galbeni sunt… Mi se par niste oameni veseli pentru ca-s colorati. Par obositi de la o zi de munca si chinuiti poate de dorul de casa… E tare greu sa nu fii acasa… Eu ma bucur de ea si dupa 2-3 zile departe…

“Urmeaza statia Aparatorii Patriei cu peronul pe partea dreapta.”  “Transfer la linia moarta”, as adauga.

Ajung acasa, totu-i mort. Nu contez. Imi mai iau un pachet de tigari de la non-stopul de langa bloc care sta sa se inchida. Il aud pe tata zicandu-mi “Noapte buna, iedule”. Si ma uit cu atata disperare in jur dar nu-i nicaieri. Imi da tamp o lacrima… Casa goala, mintea goala. Cheia rasuna in usa grav, in timp ce o invart fara tragere de inima.

Un dush fierbinte, ce nu poate sa-mi incalzeasca insa raceala ce m-a invaluit. Nepasarea. Ignoranta. Rautatea.

“Atentie se-nchid usile!” Deci.. vrei un ceai?

Fuck!

Trist. E 4. Sunt acasa… De ce? Well.. am fost p’afara… Am fost intr-un club care initial nu mi-a placut. Spatiu mic si amenajat ampulea, muzica naspa(vreo 2 ore am ascultat 5 piese care sa miste ceva in mine.. cred ca m-am invatat cu muzica din A) oamenii naspa. Gagici d’alea de se cred cel putin dive care oricum n-au ritm da se preling pe penisii erecti pe cea mai rock piesa.. Eh.. detalii… Am ramas de dragu de-a ramane cu persoana cu care am mers, ca doar ii promisesem o betie. Pula betie. Am tras aaa.. dracu mai stie cate shoturi, initial incepand cu “barman, ceva dulce si slab” si terminand cu “nu conteaza, numa sa-l simt cum frige pe gat”, plus dracu mai stie cate vodka… Am plecat de acasa simtindu-ma ca dracu, mergeam asa.. alene… si c-o stare atat de tampa ca parca nu ma recunosteam, c-o melancolie asa dureroasa in suflet da dracu stie pentru ce… Pentru nimic. Adica.. aveam ceva, da nu puteam numi ce anume. Ceva-ul ala mi-a ruinat seara. N-am reusit sa ma imbat pana la “mort!”, n-am reusit sa simt muzica, sa ma agit… BIne, m-a mai inviorat “Jump around”, da cand au bagat fraierii “Prajitura cu jeleu” mi-a pus capac. Mi-a fugit pamantu de sub picioare. 3 minute am urlat de inca sunt ragusita, am sarit, am simtit apoi am zis “Ok.. gotta go…”. Aer rece… Ce ma gandeam eu, ca merg un pic, c-o tigara fara graba pan’ la Horoscop sa-mi sara alcoolu’ si tristetile din creieri. Plm, nici asta n-am reusit sa fac. M-a hipnotizat primu taxi din fata clubului… Si spre Budapesta ma gandeam ca trebuia sa mai merg, in timp ce-mi trageam tigara datatoare de iluzii pe bancheta din spate, cu aerul rece al noptii(sau diminetii?) in fata. Pfff.. si-mi alegeam cuvintele pe care le scriu acum…

Si nu numai. Mi se invarteau in cap orele de anatomie, alcoolul, aerul rece, ultimle zile, “Prajitura cu jeleu”, vorbe, ganduri, decizii, oameni, Andrei… Si ma gandeam in timp ce urlam “Prajitura cu jeleu”:

Fuck them all. Fuck life. Fuck Andrei, Fuck you. Fuck this music, those ppl, this pub. I’m so fuckin’ lonely, so fuckin’ drunk, So fuckin’ scared and so fuckin’ sad. I’m so fuckin’ fucked…

Pierdut viata. O declar nula…

Later edit. Macar am facut ceva ce n-am mai facut pana acu. Poze in buda. Bine.. nu-s pozele tipice de pitzi, aveam tricou negru cu “Jack” si niste ochi de numai pupile dilatate imi lipseau, si nu stateam cu curu in pozitie de lordoza accentuata, eram cocotata pe chiuveta si-mi sprijineam cotu stang pe-un genunchi ridicat si el.. nu de alta, nu mai puteam sa stau in picioare… Poate intr-o zi pun una din poze. Daca ma ajuta photoshopu destul=)))

Ana-poveste fara sfarsit…

Fata intra grabita in casa. Primele raze de lumina se ivesc printre stele, care palesc usor… cerul devine de-un albastru-petrol. Inchide usa in urma ei si merge spre dormitor usor, pe varfuri.  Intra fara cel mai mic zgomot si scapa de hainele bine condimentate cu miros de tutun…

Ah… cat de bine e acasa.. pacat ca inca se invarte totul… Se indreapta spre pat si parca numai ideea ca e rece si gol ii da fiori. Se uita in gol la el si se aseaza de pe margine… In minte i se invart inca imaginile din noaptea care tocmai trecuse, oamenii, aude muzica si parca inca ii vibreaza in stomac boxele imense…

“It’s my life
It’s now or never
I ain’t gonna live forever
I just want to live while I’m alive
My heart is like an open highway
Like Frankie said
I did it my way
I just wanna live while I’m alive
It’s my life”

Isi ridica privirea. In patul din fata ei doarme linistit colegul “de camera”, prietenul ei cel mai bun, singurul care o intelege, o protejeaza, o asculta. Daca ar merge langa el? Oare s-ar supara? Numai sa nu-l trezeasca…  Se ridica din patul ei gol si se indreapta silentios spre celalalt colt al camerei. Si se aseaza langa el. Ah, e atat de cald… Daca… l-ar lua in brate? Umerii astia goi, acoperiti de piele fina si atinsa vag de razele soarelui, din vara, din Vama Veche, cu greu te poti abtine de la a-i saruta. Si pana la urma ce poate fi rau in asta? Eee.. el… e.. Andrei, cel pe care il stii de mult, cel pe care il iubesti mai mult ca orice, care ti-e cel mai bun prieten.. E totul platonic. Ah, pielea asta chiar nu se dezminte, pare fina.. si e mult mai fina decat pare. Buzele ii ating sensibil umarul stang, parca pentru a nu zgaria pielea asta, pentru a nu-l trezi, parca pentru a nu sti ea, pielea ca a facut blasfemia se a o atinge pagan… Saruturile urca spre gat, spre urechea stanga… Aici e si inima, dar asta e prea mult…

-Ce faci?

Fata tresare si cuvintele refuza sa-i iasa din gura…

-Cand ai venit?

-Acum vreo jumate de ora…

-Cat e ceasul?

- 6, cred…

-Unde ai fost pana la ora asta? Si cu cine? De ce nu m-ai sunat?

-Am fost in club… Cu cine.. e treaba mea.. Ce te intereseaza? Si de ce trebuie sa te sun? Sa-ti cer voie? Nu esti mama!

-Femeie nebuna… Nu sunt ma-ta, dar tre sa stiu unde si cand pleci. Mi-am facut griji pentru tine.. aveai telefonul inchis si pe deasupra…

-Am ramas fara baterie.

-Evident.. mereu ramai fara… Parca ai 15 ani.

-…

-Ce cauti aici? De ce n-ai mers in patul tau?

-Pai.. e frig… mi-e frig si… mi-e frica…

-Daca te-ai fi imbracat nu-ti mai era frig. Si frica de ce?

-De intuneric…

-Bine ca nu ti-e frica sa umbli singura noaptea pe strazi si ti-e frica de intuneric.

-Pai.. pe strazi sunt oameni si nu mai e intunericul atat de adanc…

-Oamenii sunt mai rai decat intunericul. Nu ma mai inteleg cu tine… Pleci singura fara sa-mi spui, vii dimineata, mirosi a tutun dar mai ales e alcool ca o bodega… Acum asta… Uite…

-Andrei… te rog, nu ma certa… Saruta-ma si hai sa dormim…. Mi-e somn. Promit ca dimineata  te trezesc cu cafeaua si micul dejun, doar nu ma certa…

-Ana… Nu-i asa.. problema e mai mare…

-Andrei. Te rog. Saruta-ma doar…

Andrei amuti… Ochii ei erau atat de expresivi, blanzi si rugatori azi dimineata incat fu luat prin surprindere. Ii pune mana pe obraz…

Va urma…

Voi, cei ce intrati aici, lasati orice speranta…

Filmul m-a miscat… Nu stu de ce… Poate pentru ca la intrarea in facultate asta a fost unul din primele lucruri pe care le-am auzit: “Voi,cei ce intrati aici,lasati orice speranta…”

N-as putea sa zic prea multe despre asta… E atat de patrunzatoare expresia asta incat de multe ori ma cutremura… Nu pentru ca as fi lasat orice speranta la poarta facultatii, ci pentru ca sperantele le-am lasat la o alta poarta. Sau poate intr-o gara… Sau poate intr-un parc, pe-o banca. Facultatea e de multe ori singurul motiv pentru care continui sa sper. Ca o sa fie bine. Ca tot ce-am visat se va implini… Ca poate implinirea mea sufleteasca se leaga numai de ea… Ma uit si ma uimesc cum am invatat in 3 saptamani de sesiune mai mult decat in 12 ani de alte scoli… O iubesc mai mult decat orice si altceva n-as face si nu mi-as dori. Uneori ma simt lipsita de putere si dezumanizata de mediul asta, de obsesia asta. “Trebuie sa invat”… Si bisturiul aluneca usor…. Parca mai usor… Si noptile albe nu mai sunt atat de rele.. Si ziua ce le urmeaza nu e apatica. Si examenele sunt usoare… Trist… “Si atunci…. Sa nu uiti.. De inima ta…“

Pe de alta parte… Piesa folosita in filmul cu pricina e geniala. Am avut o perioada in care ascultam continuu “Requiem for a dream”, piesa regasita in coloana sonora a filmului cu acelasi nume, de fapt o tema constanta a sa. Cuvintele sunt de prisos, filmul e aproape hipnotizant si piesa la fel…

Despre noi

De ce ne e atat de frica de moarte? De ce ne e atat de frica de noi insine, de natura noastra? Cautam raspunsuri si explicatii din cele mai fanteziste, vrem certitudine, vrem siguranta…

O viata intreaga ne spunem ca trebuie sa fim mai buni, sa ajungem in rai… Dar ce e raiul? Cine l-a vazut? Cine stie daca e bun sau rau, daca e asa cum toti stim? Credem in spirite, in fantome si fenomene venite din “cealalta lume”, in existenta sufletului, a unei divinitati in speranta ca vom pacali psihicul ca nu se termina totul odata cu moartea trupului.

De ce oare ne atat de frica de moarte? Poate necunoscutul? Neantul? Ideea ca nu va ramane nimic din noi dupa ce ne stingem, caderea in abis.. in gol, in nimic… Frica de faptul ca vom continua sa gandim si sa constientizam chiar si dupa moarte… Ar fi de-a dreptul ciudat… un trup mort, o constiinta vie. Macabru? Imi aminteste de filmele in care pacientul aflat in moarte cerebrala se “ridica” si isi vede propriul trup imobilizat intre electrocardiografe, perfuzii si medici grabiti.

De unde oare atata incredere in insemnatatea fiintei noastre incat sa credem ca am merita, in fata unei puteri universale care coordoneaza totul, sa existam dupa ce “ambalajul” nu mai e utilizabil? Cine oare a starnit toate aceste iluzii?  Pana la urma suntem fiinte ca toate celelalte… Ca un caine, ca un soarece… Ne deosebeste doar intelectul si constiinta. Si animalele comunica, ba de multe ori ele incep sa ne inteleaga limbajul, pe cand noua ne e exagerat de greu sa facem asta. Si ele au sentimente… Formeaza grupuri sociale, au o familie, unele din ele mai durabila decat a noastra… Exista specii de pesti care au un singur partener toata viata, refuzand un oricare altul, chiar daca acesta moare… Suna cunoscut? In cazul nostru foarte rar… Dar oare lor le e frica de moarte? Oare animalele cred in divinitate, in suflet, in viata de dupa moarte? Oare ele se tem de suflete”nelinistite” care vin sa-si gaseasca linistea printre cei vii?

Oare animalele se tem de trupurile celor de-o natura cu ele, asa cum facem noi? Putini oameni sunt acei care pot privi un cadavru uman fara reactie. Personal n-as fi putut sa ating unul pana acum ceva vreme… Frica? Ironic… Abia dupa ceva vreme am reusit sa-l vad ca material didactic…

De ce oare avem nevoie de raspunsuri? De ce nu putem intelege si accepta ca suntem asa cum ne vedem, ca totul se termina odata cu moartea trupului, ca totul e chimie si fiziologie…

Cineva imi spunea zilele trecute ca trupul e doar o carcasa pentru suflet. Atnci de ce nu o carcasa altfel? De ce nu o carcasa de vierme, de caine? Nu e carcasa, e totul. Mai mult de atat nu avem. Doar constiinta, rationament, inteligenta… PUtem alege ce sa avem material si spiritual, putem iubi, uri, putem face fapte marete sau nimic. Putem fi Einstein sau Shakespeare sau Eminescu sau putem fi nimeni. Sau mai rau… putem fi “dorel”… Asta depinde numai de noi.

Oare viermelui ii pasa ca moare? Dar tie iti pasa ca el moare?