Filmul m-a miscat… Nu stu de ce… Poate pentru ca la intrarea in facultate asta a fost unul din primele lucruri pe care le-am auzit: “Voi,cei ce intrati aici,lasati orice speranta…”
N-as putea sa zic prea multe despre asta… E atat de patrunzatoare expresia asta incat de multe ori ma cutremura… Nu pentru ca as fi lasat orice speranta la poarta facultatii, ci pentru ca sperantele le-am lasat la o alta poarta. Sau poate intr-o gara… Sau poate intr-un parc, pe-o banca. Facultatea e de multe ori singurul motiv pentru care continui sa sper. Ca o sa fie bine. Ca tot ce-am visat se va implini… Ca poate implinirea mea sufleteasca se leaga numai de ea… Ma uit si ma uimesc cum am invatat in 3 saptamani de sesiune mai mult decat in 12 ani de alte scoli… O iubesc mai mult decat orice si altceva n-as face si nu mi-as dori. Uneori ma simt lipsita de putere si dezumanizata de mediul asta, de obsesia asta. “Trebuie sa invat”… Si bisturiul aluneca usor…. Parca mai usor… Si noptile albe nu mai sunt atat de rele.. Si ziua ce le urmeaza nu e apatica. Si examenele sunt usoare… Trist… “Si atunci…. Sa nu uiti.. De inima ta…“
Pe de alta parte… Piesa folosita in filmul cu pricina e geniala. Am avut o perioada in care ascultam continuu “Requiem for a dream”, piesa regasita in coloana sonora a filmului cu acelasi nume, de fapt o tema constanta a sa. Cuvintele sunt de prisos, filmul e aproape hipnotizant si piesa la fel…
