Fuck!

Trist. E 4. Sunt acasa… De ce? Well.. am fost p’afara… Am fost intr-un club care initial nu mi-a placut. Spatiu mic si amenajat ampulea, muzica naspa(vreo 2 ore am ascultat 5 piese care sa miste ceva in mine.. cred ca m-am invatat cu muzica din A) oamenii naspa. Gagici d’alea de se cred cel putin dive care oricum n-au ritm da se preling pe penisii erecti pe cea mai rock piesa.. Eh.. detalii… Am ramas de dragu de-a ramane cu persoana cu care am mers, ca doar ii promisesem o betie. Pula betie. Am tras aaa.. dracu mai stie cate shoturi, initial incepand cu “barman, ceva dulce si slab” si terminand cu “nu conteaza, numa sa-l simt cum frige pe gat”, plus dracu mai stie cate vodka… Am plecat de acasa simtindu-ma ca dracu, mergeam asa.. alene… si c-o stare atat de tampa ca parca nu ma recunosteam, c-o melancolie asa dureroasa in suflet da dracu stie pentru ce… Pentru nimic. Adica.. aveam ceva, da nu puteam numi ce anume. Ceva-ul ala mi-a ruinat seara. N-am reusit sa ma imbat pana la “mort!”, n-am reusit sa simt muzica, sa ma agit… BIne, m-a mai inviorat “Jump around”, da cand au bagat fraierii “Prajitura cu jeleu” mi-a pus capac. Mi-a fugit pamantu de sub picioare. 3 minute am urlat de inca sunt ragusita, am sarit, am simtit apoi am zis “Ok.. gotta go…”. Aer rece… Ce ma gandeam eu, ca merg un pic, c-o tigara fara graba pan’ la Horoscop sa-mi sara alcoolu’ si tristetile din creieri. Plm, nici asta n-am reusit sa fac. M-a hipnotizat primu taxi din fata clubului… Si spre Budapesta ma gandeam ca trebuia sa mai merg, in timp ce-mi trageam tigara datatoare de iluzii pe bancheta din spate, cu aerul rece al noptii(sau diminetii?) in fata. Pfff.. si-mi alegeam cuvintele pe care le scriu acum…

Si nu numai. Mi se invarteau in cap orele de anatomie, alcoolul, aerul rece, ultimle zile, “Prajitura cu jeleu”, vorbe, ganduri, decizii, oameni, Andrei… Si ma gandeam in timp ce urlam “Prajitura cu jeleu”:

Fuck them all. Fuck life. Fuck Andrei, Fuck you. Fuck this music, those ppl, this pub. I’m so fuckin’ lonely, so fuckin’ drunk, So fuckin’ scared and so fuckin’ sad. I’m so fuckin’ fucked…

Pierdut viata. O declar nula…

Later edit. Macar am facut ceva ce n-am mai facut pana acu. Poze in buda. Bine.. nu-s pozele tipice de pitzi, aveam tricou negru cu “Jack” si niste ochi de numai pupile dilatate imi lipseau, si nu stateam cu curu in pozitie de lordoza accentuata, eram cocotata pe chiuveta si-mi sprijineam cotu stang pe-un genunchi ridicat si el.. nu de alta, nu mai puteam sa stau in picioare… Poate intr-o zi pun una din poze. Daca ma ajuta photoshopu destul=)))

Fabule…

Uneori ai senzatia ca viata e o ironie, ca cineva iti joaca feste, ca esti o papusa…

Ma intreb de ce pastrez lucruri, nefolositoare, dar incarcate de amintiri. Am deschis biroul azi, ca in fiecare zi si-am remarcat multe lucruri care poate nu-si au rostul. Am gasit invitatia la excursia clasei dintr-a 9-a. Semnata de dirigu, cu un absolvent tiparit pe ea. Am gasit jurnalul din liceu, scris in caractere pe care le-am uitat de mult. M-am uitat jumatate de ora pe el, si l-am descifrat… Frumos.

Ma intrebam apoi.. de ce oare mai pastrez toate revistele liceului care mi-au trecut vreodata prin maini. Nostalgie. Citeam articole in ele… Viata de liceu. Mi-am gasit incercarile lirice scrise frumos si corectate… De cine? O persoana altfel. Pacat ca nu mai e acelasi… Pacat ca nici eu nu mai sunt. Atunci m-am amuzat zile intregi, acum mi-au provocat cateva lacrimi… 3… Cat de prafuite mi se par. Caietul pe care imi scrisese cineva in clasa a 10-a sa fiu cuminte.

Pe panoul plin vad pachetul de tigari, ultimul pachet de tigari fumat cu el, cel cu care stateam noptile si citeam Nichita Stanescu la lumina a doua lumanari, pe muzica lui Bitza si-a lui Tudor Chirila. Imi trec prin minte mii de ganduri si inteleg acum tot ce imi spunea el ca o sa le inteleg cand o sa cresc… Oare am crescut? Bilete la teatru si de tren. O poza veche si o tigara de foi, nu mai miroase, dar inca ii simt aroma de vanilie. Citate din cateva carti… “You can see then whenever it’s rain from Rome to New Orleans, dancing on the graves…”; “Nu renunta niciodata la visele tale”.

E greu sa traiesti in prezent? Nu e extrem de usor… E mult mai greu sa traiesti in trecut, sa-l vrei, sa nu-l poti avea, sa te chinuie. Sa-ti amintesti cat de bine si usor era. De ce sunt oamenii rai gratuit? Incerc sa nu vad mizeria, rautatea, ura din oameni, dar ma lovesc de ea. De ce esti displacut chiar daca incerci sa fii bun si sociabil? De ce te schimbi numai asa cum nu vrei, nu si cum vrei, de ce-i mai greu sa urasti decat sa iubesti, sa faci rau decat bine? De ce arunca oamenii vorbe fara sa le gandeasca? De ce sa port costum?

Cum poti sa-ti culegi creierii raspanditi peste tot cand te lovesc lucruri din toate partile? De ce acel pe care il stii de atata vreme, si pe care ti-ar place sa-l scoti la o ceasca de povesti pentru ca ti-e dor de tine are aceeasi tema ca tine, de ce-l gasesti intamplator in doua locuri diferite si de ce te rascoleste asta atat? De ce dai peste trecut peste tot cand tu vrei sa traiesti in prezent? Ce importanta are o lucrare din liceu?

Cat sa empatizezi cu oamenii incat sa lasi de la tine si sa te ignori, sa pari in regula cand tu traiesti o tornada interioara?

E o ora mica din noapte, ma intreb daca e tarziu sau devreme. Trag inca un fum incet si iau o gura de whisky… O sa ajung alcoolica, am o sticla de whisky si una de gin fix langa pat. Am ajuns sa-mi traiesc zilele in adancul meu nesomn si noptile invatand, incercand sa ma amagesc ca asta imi aduce satisfactii. Am reusit. Ma satisface ideea de a invata, nu ma incanta altceva. Ma enerveaza vremea calda si insorita, imi da energie si chef de viata, pierdere de timp pe care nu mi-o permit. Am fost in Herastrau zilele trecute doar pt a sta 15 minute intinsa pe banca cea mai plina de amintiri din tot parcul. Au durat o vesnicie.. In jurul meu vedeam prin ochii inchisi zeci de oameni cunoscuti, iubiti, pierduti. Auzeam toata galagia facuta de ei. “Vreau si eu o tigara”… Imagini, sunete, vorbe.. Ii vedeam pe toti ca intr-un film vechi, in care observi cum frame-urile se succed. Am alergat si m-am trantit pe iarba. Si-am privit cerul asa. IN imaginatia mea… Utopic.

De ce fabule? Pentru ca de obicei acolo gasesti umor, uneori negru, satira, ironie. Exact ca viata. Cat de ironica poate fi, cand incerci jumatate de ora sa-l consolezi pe cel pe care l-ai iubit cel mai mult, intr-o vreme atat de indepartata ca aproape nu mai tii minte cat a durut, sa fii natural si sincer, ca abia dupa ce inchizi telefonul sa realizezi ce-ai facut?

Si tu.. de ce imi zici noapte buna, daca tot nu vorbesti pana atunci?

I’m becomin’ insane…