Idei noi, dar atat de familiare…

Am gasit citind comentariile unui post de pe unul din blogurile mele preferate acest link. Al unui blog. Curiozitatea m-a facut sa citesc si n-am regretat… Frumos scris, plus o piesa de suflet…

Aproape c-am plans… Aproape ca m-am recunoscut in cuvinte… Spun aproape pentru ca nu cineva m-a schimbat… Ci toata lumea…

Si pariez ca daca as intreba-o pe autoarea blogului daca acum, la 20 ani si statutul de studenta… la medicina, daca acum cand toti au asteptari si cerinte, cand toti au pretentii, sa-mi pun un pierc’ in limba si sa arunc costumele pretentioase si camasile din saten pentru bascheti si blugi rupti si tricouri negre si machiaj negru… ar fi probabil singura care ar zice un “da” asa cum nu mi-a zis nimeni… Pt ca toti care au spus-o, au pus langa si “dar totusi…”. Sau “nu”…

Probabil ca n-am logica in ce-am scris… si ca am aruncat cuvintele… Da e priceless sa vezi ca mai gandesc si altii ca tine…

Furtuna

Ma gandesc sa scriu despre furtuna, dar nu stiu exact daca despre furtuna gandurilor sau ca simplu fenomen al naturii.

Cea a gandurilor e de cele mai multe ori mai mult decat sufletul uman poate sa suporte. Striveste, framanta, agita, intuneca chipurile si inimile. Te navalesc mii de idei si ganduri ce formeaza conuri monstruoase de tornade, nu intelegi nimic, nu poti sa ordonezi nimic. Nu te poti opune uraganului care sufla peste tine nu cu km/h ci cu kg de greutate interioara. Ai vrea sa strigi, dar vuietul necontenit te-ar acoperi oricum, nimeni nu ti-ar auzi vorbele si-asa soptite si nesigure. Te simti dezorientat, aproape pierdut, nu stii de unde vii, dar mai ales incotro te indrepti… Ai vrea ca macar praful sa nu-ti mai intre in ochii abia mijiti si uscati de vantul aprig.

N-ai unde sa te ascunzi sau unde sa fugi… Esti singur cu furtuna ta, pe care tu, voit sau nu ai creat-o… Ai fost pentru o secunda Dumnezeu, dar din pacate autodestructiv, nemilos si rece, iar singurul care cara povara pedepsei divine esti insuti tu… EL…

Si intr-o clipa simti ca te lovesti de ceva… Deschizi cu greu ochii arsi de firele microscopice de praf, monstruoase in felul lor ordonat de a forma un corp mare si dur, de care multi nu pot trece, ca un organism bine gandit si inteligent. Si vezi printre genele protectoare ca de fapt nu te-ai lovit. Ca ai fost luat in brate. Cald si iubitor. Protector. Neavenit si multasteptat. E tot ce-ti doreai in furtuna care s-a starnit din senini, de la doua picaturi de apa: pe cineva sa-ti fie alaturi. Il strangi in brate si-i spui ca l-ai dorit si asteptat. Ca erai descumpanit si speriat. Si iti spune ca o sa fie langa tine, si-ti zambeste. Zambesti si tu, cu ultimele puteri de care poti da dovada.

Si deodata se lumineaza. Un fulger imens brazdeaza cerul si se indreapta catre tine. Auzi tunete inabusite, dovada zbucimului tau. Devin tot mai dese si mai amenintatoare. Simti cum picaturi reci ca gheata iti lovesc tot corpul… Sau poate e chiar gheata… Te uiti in jur si esti singur. Mai singur ca inainte, mai trist, mai gol. Ai simtit caldura si acum e mai frig. Inca mai simti atingerea blanda invaluindu-ti corpul, inca mai vezi zambetul. Al tau e stins. Si simti cum te prabusesti pe campul pustiu… Pe campul mintii tale.

Sa fie doar zbucium de 20 ani? Uneori am senzatia salcie si uscata ca gustul de formol ca nimic nu se leaga, ca totul e intors pe dos, ca ma pierd… Ca mai demult eram altfel si imi era mai bine… Ca eram mai fericita.. Poate era inconstienta sau poate era real.  O varianta trista la intrebarile mele ar fi aceea ca de fapt asta e realitatea si ca acum incep s-o constientizez, ca ochii de copil nu reuseau s-o vada, ca fericirea si nepasarea specifica adolescentei ma impiedicau sa cred ca lumea e asa. Asa cum? Poveste lunga… Altadata.

Citind in urma ce-am scris pare ca un copil cu preocupari emo s-a plictisit de poze si-a scris un post. Ma amuz uneori de cata seriozitate pun pentru niste lucruri normale. Vremea de afara ma indeamna sa scriu toate astea. Si oarecum furtuna interioara…

Bate un vant nebun, suiera printre dinti sau printre blocuri… E tarziu, trecut de miezul noptii si o ultima tigara(sau penultima…?) mi-a amintit din nou de vantul care nu conteneste de cateva zile. Imi aminteste de ceva, dar nu stiu exact de ce anume…

Poate de adolescenta cu mii de amintiri frumoase care s-a consumat prea repede, din care jumatate am pierdut din silinta de a fi matura. Imi aminteste de zilele de vara cand ma imbracam all black, inclusiv machiajul intens negru, aveam bratari de piele la mana si geaca de piele si 10 cercei, aveam prieteni si timp destul de hoinarit cu ei.. dar asta altadata.

Sau poate de copilaria de la tara, cu furtunile de vara pe care le adoram, la divinizam si le asteptam cu nerabdare de fiecare data cand cerul se intuneca. Imi placea sa stau sau sa alerg prin vantul nebun, alergam in pas cu el, priveam cu nesat cerul involburat, apoi ma opream la adapost, dar tot afara si priveam fulgerele si tunetele, o fascinatie neinteleasa pentru mine si asteptam ploaia. Care venea rapida si rece, spre binecuvantarea pamantului ars de soare si-a mea, insetata de furtuna. Atunci mai ieseam odata de la adapostul meu si alergam in ploaia aceea grabita, sa fiu uda pana la piele intr-un minut, sa-mi curga apa siroaie pe mine, pe fata, prin par… Sa ma spele de pacate si ganduri rele…

Fascinatia furtunii de vara inca a ramas, dar a aparut furtuna interioara… Mai rece si mai grabita… Dar neiertatoare de pacate si ganduri rele…

marine beats

Fericire

Ce-i fericirea?

Oare cineva stie? Imi place Vama Veche… Au piese calde,de suflet. Imi place Tudor Chirila. De fapt vocea lui… Are un timbru cald si rece in acelasi timp… E linistitoare ca valurile care se sparg la marginea marii. Imi imprima liniste si relaxare si ma face intr-un mod magic visatoare.

Imi aminteste de mare… Iubesc marea, iubesc piesele lor… ascultand din nou tot ce se poate din muzica asta calda mi-a aparut o intrebare in minte: “Ce e fericirea?”

“Fericirea e ceva ce nu poti atinge niciodata, dar in cautarea ei merita sa alergi toata viata”

Sa fie asa, sa nu fie. uneori tind sa cred ca da… Fericire e cand iei 9 la examen si n-ai dormit inaintea lui, invatand… nu-i atinsa, e aproape, dar ai alergat. Si esti fericit. E atunci cand treci prin siruri de relatii nereusite si renunti la tot ce-i cald si obisnuit pt a o atinge. E cand alergi ca o ultima speranta spre “EL” crezand ca va fi bine in sfarsit si realizezi ca nu e asa… Si esti fericit c-ai realizat, ca nu mai visezi si nu mai tesi imagini idealistice pt ceva ce e uman si banal. Fericire e cand muncesti din greu s-0 atingi si visezi la ziua cand totul va fi gata si-ai sa fii ce ti-ai dorit o viata. Sau poate nu… poate asta e fericirea pe care o simti cand ai 20 ani si toata viata inainte. Cand simti ca totul se implineste oricum si tu trebuie doar sa crezi. Cand toata lumea e a ta. Cand iubesti nebuneste, simti la maxim tot ce trece pe langa tine, te copilaresti fara sa pari exagerat, te imbraci nebuneste, te porti la fel… Cand nu esti inca constrans de toate normele sociale, toate chingile care mai devreme sau mai tarziu ne prind pe toti…

In alt “capitol” al discografiei preferatilor mei, aflu ca suntem privati de fericire… ca tehnologia care ne inconjoara si limiteaza vietile ne priveaza de fericirea de a fi fericiti…:)

vama veche-fericire

Se pare ca fericirea sta in lucrurile mici, carora nu le dam importanta. Cele care trec de cele mai multe ori pe langa noi. As putea fi de acord si cu asta. Pt ca da.. Ma fac de multe ori atat de fericita lucrurile mici, nesemnificative… Sunt fericita cand e soare si cald exact in ziua cand vreau sa merg in parc, chiar daca erau -10 grade si innorat cu o zi inainte. Fericire e cand vine cu o floare, fara motiv, si iti spune ca e pt tine. Fericire e cand vezi ca mai sunt si oameni buni in jurul tau… Care vor sa-ti fie aproape, pt nimic in schimb. Si ca mai exista sensibilitate si caldura. Fericire e cand visezi cu miros de scortisoara si cu lumina de la foc. Fericire e cand esti in personal cu 20 de prieteni si incepe sa simta aerul sarat, de la mare… Si e cald, si bate vantul. Fericire e cand stai noaptea pe plaja si te uiti ore in sir la valuri. si la luna care se reflecta in apa. Si-i poti spune ei, marii cat de dor ti-a fost de ea. Si sa ai starea aia… de transa parca… Si sa faci o baie, sa te pierzi in valuri in toiul noptii… Doar tu si marea.

Oamenii nu stiu exact ce e fericirea… E o stare pe care n-o pot descrie, dar stiu exact cand o simt. De unde poti sti ca aceea e fericirea daca nici n-o poti descrie?

Si mai cred ca.. de fapt suntem fericiti ca stim ce-i nefericirea, ca o simtim si traim. Pt ca daca n-am sti ce-i nefericirea,daca n-am sti ce-i suferinta si durerea, n-am mai sti ce-i fericirea. Ar fi o stare de fapt.