In sfarsit e racoare… e bine… se aude o briza de nebunie. Ma invaluie, ma copleseste… Vocea ce rosteste cuvinte rar si apasat imi da fiori reci pe spate… “Ramm… stein…”. Neiertatoare, fara drept de apel… Si vine El. Sau nu…
Fiorii reci trec din firea lor umana la una nebanuita, noua, aproape straina de trairile mele anterioare. Ma priveste straniu, parca privirea Lui ar spune ca nu am scapare. Vorbele curg parca fara sa isi stie rostul. “Ce ai mai facut azi?” “Ce fac zi de zi. Dar tu?” “Am visat.” Am visat la regi si regine, la printese in rochii de bal si printi fermecatori, la trenuri care duc undeva,dar pentru mine duc nicaieri, pe mine ma duc ACOLO. La cat mi-as dori sa am tapet cu cai verzi si sa traiesc in secolul trecut. La faptul ca o sa ma fac “mare”… si voi face oameni nemuritori…
Mi-as dori o masina… E ora 2 si as vrea sa urc in masina… Sa deschid geamul, sa simt aerul rece al noptii cum ma loveste nesatios… Sa ascult muzica mea si sa fug. Sa fug cu masina peste tot. Nicaieri. Sa fug. Cu El. Cu gandurile mele,cu visele… Cu sperantele… Sa fug la mare… La Vama Veche.
